Alchimistul luă o carte pe care o adusese cineva din caravană. Tomul era fără copertă, dar reuşi să-i identifice autorul: Oscar Wilde. În timp ce-i răsfoia paginile, găsi o povestire despre Narcis.Alchimistul cunoştea legenda lui Narcis, frumosul băiat care-şi contempla zilnic propria frumuseţe într-un lac. Era atît de fascinat de el însuşi că într-o bună zi a căzut în lac şi a murit înecat. În locul acela, a apărut o floare care s-a numit narcisă.Dar nu aşa îşi încheia Oscar Wilde povestirea. El spunea că atunci cînd a murit Narcis, au venit naiadele ― zeiţele izvoarelor şi ale pădurii ― şi au văzut lacul transformat dintr-unul cu apă dulce, într-un ulcior cu lacrimi sărate.― De ce plîngi? au întrebat naiadele.― Plîng pentru Narcis, răspunse lacul.― Ah, nu-i de mirare că plîngi pentru Narcis, continuară ele. La urma urmelor, deşi noi am alergat mereu după el prin pădure, tu erai singurul care puteai să-i contempli de aproape frumuseţea.― Dar Narcis era frumos? întrebă lacul.― Cine altul poate şti mai bine decît tine? răspunseră, surprinse, naiadele. La urma urmelor, doar pe marginile tale se apleca el în fiecare zi.
Lacul rămase tăcut o vreme. Într-un tîrziu, zise:
― Îl plîng pe Narcis, dar niciodată n-am ştiut că el era frumos. Îl plîng pe Narcis pentru că de fiecare dată cînd se apleca deasupra apelor mele, eu puteam să văd reflectată, în fundul ochilor lui, propria-mi frumuseţe.
"Ce povestire frumoasă", spuse Alchimistul.

[Paulo Coelho - Alchimistul]